Etui Calmar Eter (Calmy pentru prieteni) şi-ar lepăda, ca pe un balast detestabil, toate cele trei prenume care, stându-i alături de numele de familie ca bigudiurile pe chelie, i-au preschimbat certificatul de naştere în maculatură şi au fost cât pe ce să-i servească drept paşaport către demenţă. Dar nu poate, căci, dovedindu-se un meseriaş încărcător de belele pe greabăn de creştin fraged, prevăzătorul său tată, popa Manole Furtun, mare iubitor de alcool şi de nume care nu se regăsesc pe paleta spălăcită numită calendar, s-a dus glonţ de la botez la notar şi a trântit o clauză în testament: orice schimbare, totală sau parţială, a numelui din certificatul de naştere înseamnă dezmoştenire, e zid despărţitor dintre fiul denaturat şi „casa a mare” din centru, mândria târgului şi darul înaintaşilor, pe care orice reprezentant al clanului Furtun îl pune (paradoxal!) mai presus de darul beţiei.
Corvoada numelui l-a urmărit întreaga viaţă, umilindu-l în banca şcolii teologice în care i s-a impus să asculte, ani şi ani, batjocurile colegilor înrăiţi de atâta testosteron sugrumat, dar şi în ochii frumoasei Matilda, fata prosperului om de afaceri Gabriel Dupont, un milionar ce a decis că onoarea fiicei sale stă într-o educaţie totalitară de tip religios. La cei 23 de ani ai săi, Calmy se visa, adesea, proprietar al unei luxoase case pe coasta Mediteranei şi cu Matilda îmbrăţişându-i tremurândă braţul musculos, în timp ce el ar fi ţinut cârma iahtului său de ultimă generaţie, dotat cu dormitor imens, piscină şi sală de sport. Dar, de fiecare dată, trezit din reverie, Calmy cădea într-o adâncă şi nefericită depresie: puţini, foarte puţini, ştiau că, în urmă cu jumătate de an, odiosul ritual de iniţiere al clanului Furtun a presupus ablaţia testiculelor viitorului lider spiritual – Etui Calmar Eter. Romanticului Calmy.
Pe măsură ce se apropiau, în minte începură să i se deruleze cele mai bizare asocieri de cuvinte. În fond, dacă se gândea bine, abația care-l aștepta nu era altceva decât ablația, din care s-a exterminat o literă. Sau s-a exorcizat. Că litera în cauză era sursa tuturor greșelilor și slăbiciunilor bărbătești. Sau, mergând pe calea inversă, ca să ajungi de la ablație la abație, trebuie să elimini ceva.
Reveria îi fu întreruptă brusc de oprirea trăsurii. Vizitiul își iți capul pe fereastră și spuse: „Am ajuns!”
Septembrie avea deviație de sept, motiv pentru care vorbea cam pe nas. Dar deocamdată tăcea, ascultând o întreagă pledoarie despre cum tânărul din fața lui nu vrea să fie ultimul Furtun din sat și despre cum o iubește nespus și neconsumat pe Matilda. Disertația lui impetuoasă se termină cu o întrebare pusă temător, cu o voce tremurândă: „Pot să-mi recapăt testiculele?
Septembrie oftă din rărunchi. Apoi îşi muşcă buzele, mărunt, de câteva ori.
„Bietul băiat”, îşi spuse, mirat el însuşi că, după tot ce trăise, încă mai era în stare să se înduioşeze astfel. „Din ce neam de idioţi s-a născut! Întâi şi-au bătut joc de el cu numele ăla – Etui Calmar Eter, auzi! – apoi, harş! Ce mârşăvie!”
— Aş vrea să te-ajut, mărturisi. Dar nu pot. Nu mai pot. Fiindcă… Ei, pe scurt, fiindcă a trebuit să ispăşesc un păcat… altfel decât plătindu-l cu viaţa. M-a costat nişte puteri şi… am jurat credinţă Crucii, mi-am închinat viaţa credinţei… Însă ea, sora mea geamănă, a plătit altfel… S-a lăpădat de frumuseţe şi a ieşit din rândul oamenilor… al oamenilor adevăraţi. Dar şi-a păstrat puterea. Am auzit că are chiar mai multă. Dacă nimic din ceea ce e hidos nu te sperie, du-te la ea. Îţi explic unde-o găseşti şi-ţi dau o scrisoare.”
Calmy privea fascinat chipul Carminei, luminat de flăcările şemineului. Ochii ei stranii păreau dintr-altă lume; totuşi, poate surâsul cu care citea scrisoarea fratelui ei, poate graţia cu care îşi mişca mâinile lungi îi potoliseră groaza primelor secunde în care o văzu. Carmina se ridică, într-un târziu, din fotoliul său, împături cu răbdare scrisoarea şi, în timp ce-şi coborî ironic ochii spre prohabul tânărului, o aruncă în foc.
– Dragul meu Calmy, am să fiu directă cu tine. Vezi uşa aceea?, întrebă Carmina indicând cu degetul său lung o uşă secundară din biblioteca în care se aflau. Uşa aceea duce oriunde vrei tu. Şi nu doar oriunde, ci şi oricând. În prezent sau în viitor, oriunde ai alege să fii, tu poţi schimba cursul evenimentelor după bunul plac. Poţi împiedica holocaustul nazist sau poţi salva Pompeii. Poţi salva omenirea sau îţi poţi recupera testiculele. Ai, însă, doar o opţiune: ce alegi?
Calmy, îmbărbătat de vorbele Carminei, își îndreaptă pașii către ușa secundară a bibliotecii. Dincolo de ea îl așteaptă miracolul. Va avea, pentru un moment, puteri zeiești. E convins că le va folosi pentru a-și redobândi testiculele. Apasă cu emoție pe clanță și nici măcar nu observă cum, printre picioarele sale, se strecoară Gustav, motanul negru ce știe să înmoaie inima de cremene a Carminei.
-Nu te grăbi! îi miorlăie acesta la ureche. Alege nu doar cu sufletul, ci și cu mintea. Uită-te în spate, să vezi de câtă suferință a avut parte omenirea din cauza unor decizii luate în pripă. Privește și spre viitor, să înțelegi câte rele așteaptă doar scânteia potrivită pentru a se revărsa asupra acestei planete.
Tremurând necontrolat, Calmy ascultă mieunatul înțeleptului Gustav, în timp ce ochii îi aleargă în toate direcțiile, ieșiți din orbite de mirare și groază. Încăperea în care se află…
… e atât de stranie, iar auzul Carminei e atât de fin…
— Motan prost! se încruntă ea, fulgerându-l pe Gustav cu privirea. Nu ţi-am spus că, dacă îi dai cuiva sfaturi, devii răspunzător de soarta lui? Acum trebuie să plece cineva cu tânărul Etui Calmar Eter! Hotărăşte cine pleacă, tu sau unul dintre fraţii tăi gemeni – cum aş prefera eu. I-l dăm pe puturosul de Ernest, sau pe hoţomanul de Frank? Şi, apropo, pe ăia micii, pe care i-a născut ieri Pufoasa, o să-i botezăm Etui, Calmar şi Eter.
— Dar eu… eu nu…, se bâlbâie Calmy, în timp ce Gustav miorlăie indignat – pesemne de ambele hotărâri luate de fioroasa lui stăpână.
— Tu, băiete, faci ce-ţi spun eu! se răsteşte Carmina. Dacă vrei să capeţi ce-ţi doreşti.
Calmy și înțeleptul Gustav, simțind că furia Carminei se augmentează, își pleacă ochii spre pământ și tac.
-Spune, motan stupid, ce alegi?
Gustav nu are nevoie decât de o secundă pentru a rosti cu umilință cuvintele pe care conștiința i le dictează:
-Eu am provocat soarta și tot eu voi îndrepta lucrurile. Lasă-i pe frații mei gemeni să rămână aici, la adăpost de pericole, măreață stăpână.
Nici bine nu șopteste motanul aceste vorbe și camera deodată se luminează de parcă un glob uriaș ar fi străpuns învelișul de beton. Sub picioarele celor doi nefericiți, atinsă de-un tangaj inexplicabil, podeaua se leagănă o clipă lungă, apoi se crapă cu vuiet. Calmy, deloc calm, se prinde grăbit de coada lui Gustav și alunecă spre adâncul pământului, pierind din ochii de gheață ai Carminei.
„Oare de ce? De ce?” se întreabă motanul Gustav, încercând să stea cu ochii spre cer în timp ce cade rostogolindu-se, cu mâna lui Calmy încleştată de coada lui. „De ce mi se întâmplă tocmai mie toate astea? Cu ce ţi-am greşit, Doamne? Cu ce v-am greşit, Sfinţi din ceruri? Cu ce v-am greşit, Demoni din iad? Ce păcate trebuie să ispăşesc? Pe ale mele? Pe ale părinţilor? Pe ale unui neam întreg? Pe ale nemernicei bipede Carmina?
Nu, nu aştept să-mi răspundeţi… Dar ajutaţi-mă, vă implor! Scoateţi-mă din mizeria asta! Fie-vă milă de cele nouă vieţi ale mele! Cruţaţi-mi speranţele şi visurile! Nu-mi lăsaţi zecile de pui fără tată! Plecaţi-vă urechea spre mine, Sfinţi! Ridicaţi-vă urechea spre mine, demoni! Am un suflet de vânzare! Să fie al celor care-mi vor întinde primii o mână salvatoare!”
Blog de jocuri 
Pingback: Calmy – convergenţă în rugăciune | ropot de secunde...