Etui Calmar Eter (Calmy pentru prieteni) şi-ar lepăda, ca pe un balast detestabil, toate cele trei prenume care, stându-i alături de numele de familie ca bigudiurile pe chelie, i-au preschimbat certificatul de naştere în maculatură şi au fost cât pe ce să-i servească drept paşaport către demenţă. Dar nu poate, căci, dovedindu-se un meseriaş încărcător de belele pe greabăn de creştin fraged, prevăzătorul său tată, popa Manole Furtun, mare iubitor de alcool şi de nume care nu se regăsesc pe paleta spălăcită numită calendar, s-a dus glonţ de la botez la notar şi a trântit o clauză în testament: orice schimbare, totală sau parţială, a numelui din certificatul de naştere înseamnă dezmoştenire, e zid despărţitor dintre fiul denaturat şi „casa a mare” din centru, mândria târgului şi darul înaintaşilor, pe care orice reprezentant al clanului Furtun îl pune (paradoxal!) mai presus de darul beţiei.
Corvoada numelui l-a urmărit întreaga viaţă, umilindu-l în banca şcolii teologice în care i s-a impus să asculte, ani şi ani, batjocurile colegilor înrăiţi de atâta testosteron sugrumat, dar şi în ochii frumoasei Matilda, fata prosperului om de afaceri Gabriel Dupont, un milionar ce a decis că onoarea fiicei sale stă într-o educaţie totalitară de tip religios. La cei 23 de ani ai săi, Calmy se visa, adesea, proprietar al unei luxoase case pe coasta Mediteranei şi cu Matilda îmbrăţişându-i tremurândă braţul musculos, în timp ce el ar fi ţinut cârma iahtului său de ultimă generaţie, dotat cu dormitor imens, piscină şi sală de sport. Dar, de fiecare dată, trezit din reverie, Calmy cădea într-o adâncă şi nefericită depresie: puţini, foarte puţini, ştiau că, în urmă cu jumătate de an, odiosul ritual de iniţiere al clanului Furtun a presupus ablaţia testiculelor viitorului lider spiritual – Etui Calmar Eter. Romanticului Calmy.
Pe măsură ce se apropiau, în minte începură să i se deruleze cele mai bizare asocieri de cuvinte. În fond, dacă se gândea bine, abația care-l aștepta nu era altceva decât ablația, din care s-a exterminat o literă. Sau s-a exorcizat. Că litera în cauză era sursa tuturor greșelilor și slăbiciunilor bărbătești. Sau, mergând pe calea inversă, ca să ajungi de la ablație la abație, trebuie să elimini ceva.
Reveria îi fu întreruptă brusc de oprirea trăsurii. Vizitiul își iți capul pe fereastră și spuse: „Am ajuns!”
Septembrie avea deviație de sept, motiv pentru care vorbea cam pe nas. Dar deocamdată tăcea, ascultând o întreagă pledoarie despre cum tânărul din fața lui nu vrea să fie ultimul Furtun din sat și despre cum o iubește nespus și neconsumat pe Matilda. Disertația lui impetuoasă se termină cu o întrebare pusă temător, cu o voce tremurândă: „Pot să-mi recapăt testiculele?
Septembrie oftă din rărunchi. Apoi îşi muşcă buzele, mărunt, de câteva ori.
„Bietul băiat”, îşi spuse, mirat el însuşi că, după tot ce trăise, încă mai era în stare să se înduioşeze astfel. „Din ce neam de idioţi s-a născut! Întâi şi-au bătut joc de el cu numele ăla – Etui Calmar Eter, auzi! – apoi, harş! Ce mârşăvie!”
— Aş vrea să te-ajut, mărturisi. Dar nu pot. Nu mai pot. Fiindcă… Ei, pe scurt, fiindcă a trebuit să ispăşesc un păcat… altfel decât plătindu-l cu viaţa. M-a costat nişte puteri şi… am jurat credinţă Crucii, mi-am închinat viaţa credinţei… Însă ea, sora mea geamănă, a plătit altfel… S-a lăpădat de frumuseţe şi a ieşit din rândul oamenilor… al oamenilor adevăraţi. Dar şi-a păstrat puterea. Am auzit că are chiar mai multă. Dacă nimic din ceea ce e hidos nu te sperie, du-te la ea. Îţi explic unde-o găseşti şi-ţi dau o scrisoare.”
Calmy privea fascinat chipul Carminei, luminat de flăcările şemineului. Ochii ei stranii păreau dintr-altă lume; totuşi, poate surâsul cu care citea scrisoarea fratelui ei, poate graţia cu care îşi mişca mâinile lungi îi potoliseră groaza primelor secunde în care o văzu. Carmina se ridică, într-un târziu, din fotoliul său, împături cu răbdare scrisoarea şi, în timp ce-şi coborî ironic ochii spre prohabul tânărului, o aruncă în foc.
– Dragul meu Calmy, am să fiu directă cu tine. Vezi uşa aceea?, întrebă Carmina indicând cu degetul său lung o uşă secundară din biblioteca în care se aflau. Uşa aceea duce oriunde vrei tu. Şi nu doar oriunde, ci şi oricând. În prezent sau în viitor, oriunde ai alege să fii, tu poţi schimba cursul evenimentelor după bunul plac. Poţi împiedica holocaustul nazist sau poţi salva Pompeii. Poţi salva omenirea sau îţi poţi recupera testiculele. Ai, însă, doar o opţiune: ce alegi?
Ciudat, toată situația semăna leit cu ipostaza lui Neo dintr-un film pe care îl văzuse ziua trecută. Cum așa? se întrebă el, în timp ce păși ezitant spre ușă, cu gândul, evident, la salvarea omenirii din ghearele nazismului.
Îndată ce trecu pragul, simți o adiere plăcută, răcoroasă, ca și cum ar fi intrat brusc într-un câmp cu flori și iarbă verde. Trase cu putere aerul magic al dimineții în piept, dar asta nu-l salvă de vocea de lângă el:
– Alege: ori mergi cu tac’tu să repare tractoru’, ori spargi lemnele din curte! Da’ zi mai repede, să nu steie după tine. Și scoală-te odată, că mintenaș îi amiaza!
Își plimbă, întrebător, ochii de pe chipul maică-si pe tavan, apoi pe fereastra larg deschisă, apoi pe soarele de afară. Brusc, își băgă speriat mâna în pantaloni, după care un rânjet fericit i se intipări pe față:
– Azi mă duc în sat!
Cu inima sărindu-i în piept de mândrie, Calmy alerga pe uliţele satului fericit: zâmbea nevoie mare turor femeilor ce-i ieşeau în cale, mai sigur ca niciodată pe el. Se duse şnur spre biblioteca satului, unde frumoasa Matilda se pregătea să închidă.
– Calmy, ce este cu tine aici, la ora asta, s-a întâmplat ceva?, întrebă ea cu cheile bibliotecii în mână.
– Am nevoie de ajutorul tău, răspunse Calmy zâmbind larg şi încântat să o revadă pe frumoasa bibliotecară. Caut ceva ce doar tu îmi poţi oferi, continuă el cântărind-o din ochi, apoi se apropie de ea şi îi şopti ceva la ureche.
Drept răspuns, Matilda îi zâmbi larg şi, apucându-l de mână, îl conduse într-o încăpere dosită a bibliotecii. După jumătate de oră, cu feţe mirate şi fericite, priveau imaginea salvatorului Titanicului – nimeni altul decât Calmy în ziarele vremii.
– Nu în testicule stă bărbăţia, Calmy, concluzionă admirativ Matilda.
Oricât ar fi fost de mândru de noua lui stare, frumuseţea Matildei îl vrăjea. Viitoarea viaţă îi trecu fulgerător pe dinaintea ochilor: se vedea orice salvator şi-ar fi dorit, ţesând pânze de paianjen întru salvarea omenirii, buşind în plin senat cu ciocanul lui Thor la câte o lege mai cretină precum aprobă somnoroşii ăia de obicei, apărând cu platoşa de căpitan intruşii ce ar atenta la frumuseţea Matildei (pentru că imposibil că n-or să fie), transformându-se într-un monstru hidos ori de câte ori ar fi văzut ţaţele bătrâne de pe stradă râzând de bărbăţia lui…
Da… dar ce folos? Oricum şi-ar fi dorit să fie, adevărul e că tot urmaşul lui Furtun ar fi fost, iar casa lui ar fi fost o casă goală. În plus, cum să o convingă pe Matilda aşa… fără…nimic valabil? Dragostea începe de undeva…
Calmy suspină lăsând-o pe Matilda la bibliotecă, uită toată învăţătura din şcoala teologică şi coti către o stradă întunecată dorindu-şi cu ardoare ca de data asta să fie bărbat adevărat, adică bărbat în toată puterea cuvântului. Amin!
Pe măsură ce înainta plin de speranţă pe strada întunecosă şi prăfuită , simţea cum creşte locul lipsă din pantaloni. Fericirea aproape că îl copleşi să-l secere de-a-n picioarele când, nemaiputând răbda, trase sfoara pantalonilor şi verifică ţipând uluit:
– Cum mama dracului m-am pricopsit cu fudulii de cal?!??
Ţârâitul deşteptătorului amestecat cu bătăile ferme în uşă îl treziră brusc. Totul fusese doar un vis, Calmy era bulversat total. Se ridică din pat, îmbrăcă în grabă halatul şi întredeschise uşa cu nedumerire. Tresări văzând chipul nefiresc al Carminei.
– Tu, aici? întrebă năucit Calmy, în timp ce prin deschizătura uşii se strecură impetuosul motan Gustav, pe care-l recunoscu, parcă, dintr-altă viaţă. Carmina…, oftă el buimac, nu mai înţeleg nimic.
– Realităţi alternative, despre ele este vorba, dragul meu Calmy, răspunse ea. E ca şi cum te-ai plimba pe aleea unui parc şi, la un moment dat, calea ta se bifurcă. Îţi alegi drumul şi ajungi, din nou, la o răscruce. Şi tot aşa. Fiecare cărare pe care mergi este una dintre realităţile tale. Eu te voi ajuta să le alternezi. Îmbracă-te, nu avem timp de pierdut. În seara asta te vei întâlni cu tine, cel de peste 50 de ani.
„Realităţi alternative”, medită Calmy, pe jumătate înfuriat şi pe jumătate cu jale, „dar oare am destule abilităţi ca să mă descurc în mai multe realităţi? M-aş putea trezi oricând c-o sabie în mână, în epoca medievală, sau într-un harem cu frumuseţi blonde, roşcate, brunete, sau în celula unei temniţe, sau într-o corabie eşuată pe pietriş…”
— Dă-mi voie să mă lămuresc în ce realitate mă aflu acum, îi spuse Carminei.
Zâmbind încurcat, se întoarse cu spatele şi, în mai multe etape delimitate de ezitări, îşi vârî mâna în pantaloni – un gest pe care-şi amintea, vag, că-l mai făcuse. Şi răsuflă uşurat când două argumente gemene, palpabile, de dimensiuni absolut normale, îi demonstrară că nu se afla pe aceeaşi felie de realitate în care o întâlnise pe Carmina prima oară.
— Minunat! exclamă, luminându-se la faţă. Du-mă spre orice destinaţie – dacă şi numai dacă mă pot întoarce oricând aici, unde sunt bărbat nemutilat.
— Dragul meu, rânji Carmina, apăsând pe cuvinte aşa cum împlântă un războinic înfuriat o sabie, căile Domnului sunt încurcate, pline de pietriş colţuros şi de glod, ca-n epoca medievală, nimeni n-are destule abilităţi ca să le străbată în etape dinainte planificate, ajungând mereu la destinaţie, exact în celula dorită a spaţio-timpului, pricepi? Nu ţi-o pot demonstra cu argumente logice după standardele omeneşti, dar intuieşti, sper, că am dreptate, aşa cum intuieşti probabil şi că nu e uşor să câştigi dragostea frumoasei brunete din poza de pe noptiera ta…
— „Căile Domnului”, repetă Calmy, cu jale în glas. Vorbeşti ca tata…
— Ca tata popa, se miorlăi Gustav, frecându-se de piciorul lui Calmy.
Tânărul tresări violent şi se îndepărtă de motanul negru.
— Ptiu, drace, ăsta chiar vorbeşte! Din ce felie de iad sau de coşmar aţi venit amândoi? Cine sunteţi de fapt şi ce aveţi cu mine? De ce tocmai cu mine?
„De ce tocmai cu mine? repetă Calmy în gând, ridicând ochii spre cer. „De ce mi se întâmplă tocmai mie toate astea? Cu ce ţi-am greşit, Doamne? Cu ce v-am greşit, Sfinţi din ceruri? Cu ce v-am greşit, Demoni din iad? Ce păcate trebuie să ispăşesc? Pe ale mele? Pe ale părinţilor? Pe ale unui neam întreg?
Nu, nu aştept să-mi răspundeţi… Dar ajutaţi-mă, vă implor! Scoateţi-mă din mizeria asta! Fie-vă milă de tinereţea mea! Cruţaţi-mi speranţele şi visurile! Scăpaţi-mă de arătările astea de coşmar! Plecaţi-vă urechea spre mine, Sfinţi! Ridicaţi-vă urechea spre mine, demoni! Am un suflet de vânzare! Să fie al celor care-mi vor întinde primii o mână salvatoare!”
Camila strâmbă din nas şi rânji strâmb înainte de a-i vorbi ţintuindu-l cu o privire de gheaţă.
— Gândurile nu se pot ascunde cu uşurinţă de mine, dragul meu, mai ales când îşi lasă urma greaîntr-o minte aprinsă de furie, de disperare, de idealuri utopice, de vise de amor etern… Iar pentru suflet nu găseşti cumpărători atât de uşor. Pentru unul curat trebuie să plăteşti mai mult decât o avere, iar când apare unul oferit pe tavă, ca al tău, sfinţii năzuroşi decretează imediat că e putred şi demonii, care nu cumpără nici ei chiar orice, îl privesc la rândul lor bănuitori, li se pare o pradă dubios de uşoară. Hai, nu te mai holba la mine de parcă abia te-ai fi trezit din somn şi mulţumeşte-le sfinţilor şi demonilor tăi fiindcă am apărut eu şi Gustav în viaţa ta. O să înţelegi mai târziu de ce.
Blog de jocuri 
Pingback: Calmy şi duzina de cuvinte | ropot de secunde...
Pingback: Încurcatele căi ale Domnului | Cioburi de chihlimbar
Pingback: Calmy – convergenţă în rugăciune | ropot de secunde...
Pingback: Calmy … despre gânduri, suflete, sfinţi şi demoni… | Cioburi de chihlimbar